Spiritualitate

Iubirea de care ai nevoie

Toată lumea doreşte iubirea. O căutăm o viaţă întreagă, dar rareori avem parte de ea atât cât am dori. Este un bun la care râvnim mereu insaţiabili. Oricât am obţine, tindem spre mai mult. Ea ne face să trăim bucurii şi plăceri de o intensitate inegalabilă şi, de aceea, când o trăim pentru prima dată ne rămâne în suflet pentru toată viaţa. Ne poate provoca însă şi cele mai dureroase stări. În numele ei, unii se sinucid, alţii sunt capabili să ucidă. Este atât de prezentă în conştiinţa noastră, încât nu există, poate, nici un alt sentiment căruia să-i fi fost închinate mai multe versuri, cântece şi romane.

Lipsit de ea copilul moare, iar adultul devine infirm psihic. Are o putere uriaşă, dar schimbătoare. Ne poate face foarte buni, dar ne poate împinge şi la ceea ce e mai rău. Pe scurt, este unul dintre cele mai enigmatice fenomene din lume.

Ce este iubirea? Cuvântul acesta este atât de uzat şi de corupt încât abia îndrăznesc să-l folosesc. Fiecare vorbeşte de iubire, fiecare revistă, fiecare ziar; fiecare misionar vorbeşte neîncetat de iubirea veşnică.

Este oare iubirea o idee? Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, hrănită, apărată, propovăduită, deformată în fel şi chip. Fiindcă nu am putut găsi soluţia iubirii între oameni, ne-am refugiat în abstracţiuni. Iubirea poate fi ultima soluţie la toate dificultăţile omului la problemele şi la necazurile lui.  Prin urmare, cum vom putea descoperi ce este de fapt iubirea? Încercând să o definim? Biserica o defineşte într-un fel, societatea într-alt fel şi, în plus, există tot felul de devieri şi de pervertiri: a adora pe cineva, a te culca cu cineva, a schimba emoţii cu cineva, a trăi în tovărăşia cuiva – sunt oare toate acestea ceea ce numim iubire?!

Desigur, aceste noţiuni au devenit atât de personale, atât de senzuale, atât de limitate, încât religiile s-au simţit îndreptăţite să declare existenţa unei iubiri transcendentale, în ceea ce religiile numesc iubire omenească ele nu văd decât plăcerea, dorinţa de a poseda, concu­renţa, gelozia, dorinţa de a păstra, de a controla şi de a te amesteca în gândirea altuia. Constatând complexitatea acestor lucruri,  religiile afirmă că trebuie să existe o altă iubire – divină, sublimă, neprihănită.

Poate fi împărţită iubirea în sacră şi profană, în divină şi omenească, sau iubirea este indivizibilă?

Este iubirea rezervată numai unuia şi nicidecum celor mulţi? Când o persoană spune altei persoane: ”Te iubesc”, exclude prin asta iubirea pentru cei­lalţi? Este iubirea personală sau impersonală? Este iubirea morală sau imorală? Este iubirea rezervată familiei? Şi dacă iubim întreaga omenire, putem să iubim şi o anumită persoană? Este iubirea un sentiment? O emoţie? O plăcere? O dorinţă?

Toate aceste întrebări arată, nu-i aşa, că noi avem idei despre iubire, idei despre ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea, pe scurt un tipar sau un cod elaborat de cultura căreia îi aparţinem. Pentru a vedea limpede în această problemă, va trebui mai întâi să ne eliberăm de amprentele veacurilor trecute, să ne distanţăm de toate idealurile şi ideo­logiile referitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie iubirea. A crea o separaţie între “ceea ce este” şi “ceea ce ar trebui să fie” constituie mijlocul cel mai amăgitor de a trata viaţa.

Cum voi descoperi ce este această flacără numită iubire – nu cum s-o exprim, ci să înţeleg ce înseamnă ea de fapt? Voi începe prin a elimina tot ceea ce au spus despre ea bisericile, societatea, părinţii mei, prietenii mei, tot ceea ce am putut afla de la persoanele pe care le-am cunoscut sau din cărţile pe care le-am citit, căci eu doresc să descopăr prin mine însumi ce înseamnă iubirea.

Iubirea nu este produsul gândirii. Gândirea fiind trecutul, n-are putinţa de a cultiva iubirea. Iubirea nu este închisă între zidurile geloziei, căci gelozia înseamnă trecutul, în timp ce iubirea este prezentul viu. Cuvintele “voi iubi”, “iubesc” sunt lipsite de sens. Când ştii cu adevărat ce înseamnă a iubi, nu depinzi de nimeni. Iubirea nu se supune. Ea este dincolo de cuvintele de respect sau de intimitate.

Ce înseamnă a iubi cu adevărat pe cineva – a iubi fără ură, fără gelozie, fără mânie, fără dorinţa de a te amesteca în ceea ce face sau gândeşte, fără a compara sau judeca? Când iubeşti necondiționat, nu mai există comparaţie, Când iubeşti pe cineva cu toată inima ta, cu tot trupul tău, cu întreaga ta fiinţă, te abandonezi total acestei iubiri, “celălalt” nu mai există.

Putem oare să ajungem la iubire fără vreo disciplină, constrângeri, fără cărţi sacre, fără ajutorul unor conducători spirituali, şi chiar fără intervenţia gândirii? Putem oare să o întâlnim, aşa cum uneori întâlnim un frumos apus de soare?

Cred că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură, lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală. Un om care nu ştie ce este pasiunea, nu va cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care caută iubirea sau adevărul nu este o minte cu adevărat   pasionată. A întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe. O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de iubire este în acelaşi timp personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.

Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.

Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află din­colo de tumultul gândirii. Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit. Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.

Dacă mi s-ar cere să identific cea mai frecventă şi profundă cauză a eşecului, când bărbaţi şi femei, în căsnicie sau în relaţie de cuplu, ajung în impas, se simt înfrânţi şi disperaţi, aş răspunde: cei în cauză n-au sesizat cât de important este pentru ei să-şi găsească întotdeauna identitatea de sine în relaţia cu partenerul de viață.

Mulţi dintre noi am fost învăţaţi ani de-a rândul să dăm cât mai mult în dragoste, căci ni s-a spus că dragostea înseamnă și sacrificiu, nu-i așa?

Dar dacă unul se sacrifică tot timpul şi nu primeşte nimic în schimb, atunci căsnicia sau relaţia de cuplu va fi expusă, cu siguranţă, la mari pericole. Pasivitatea excesivă, ca şi iubirea excesivă, creează o stare de stres.

Într-o căsnicie sau într-o relaţie de cuplu nefericirea apare, de cele mai multe ori, din cauză că unul dintre parteneri sau chiar amândoi, îşi impun un sacrificiu prea mare. Or, prin neluarea în considerare a propriilor noastre dorinţe şi nevoi, facem un rău nu numai nouă înşine, ci şi copiilor şi partenerului nostru. Orice relaţie îşi va pierde echilibrul şi se va altera, dacă unul dintre parteneri dă prea mult, iar celălalt primeşte prea mult. Căsnicia sau o relaţie de cuplu nu se poate baza pe sacrificiul total al unuia, ci numai pe echilibru.

Pentru a cunoaște iubirea adevărată și pentru a putea iubi cu adevărat, avem nevoie să dezvoltăm iubirea de sine. Nu putem satisface nevoile altora decât dacă mai întâi am avut grijă de nevoile noastre.

Dacă ne iubim, ne vom ierta, ne vom da sfaturi bune şi ne vom forţa să mergem mai departe, atunci când este nevoie. Numai oamenii care se iubesc cu adevărat îşi realizează întregul potential. Iubirea de sine accentuează negocierea cu succes a iubirii romantice şi capacitatea de a oferi atât iubire părintească, cât şi iubire fraţească.

Iubindu-ne pe noi devenim mai capabile să-i iubim cu adevărat pe ceilalți, dăruindu-ne nouă căpătăm generozitatea de a dărui necondiționat și altora, având dragoste și lipsă de judecată pentru noi înșine vom reuși să construim o lume în care să ne acceptăm mai mult, să trăim mai conștient și responsabil, să fim mai puțin înclinate să ne judecăm aspru și să împărțim totul în alb și negru.

Cred că dragostea autentică, profundă, de sine este cel mai bun antidot pentru egoism, pentru ură, pentru invidie, pentru lăcomie și pentru tot ce mai urât pe lumea asta. Un om care se iubește  pe sine necondiționat nu are niciun motiv să calce în picioare pe nimeni, nici o justificare să ia ceva ce e al altuia. Astfel de oameni conștienți de propria măreție nu mai au nevoia de a se lăuda, de a râvni la ce au alții, de a asupri, jigni, umili, demonstra că ei sunt mai presus. Și nici nu mai au nevoia de a-și plânge de milă, de a se auto-victimiza, de a critica, cârcoti și de a-și face viața cu tot dinadinsul nefericită.

Și o relație sănătoasă nu este nici cea în care un partener își impune constant, egoist, punctele de vedere în detrimentul celuilalt, nici cea în care tolerăm ca cineva să ne provoace suferință, și nici cea în care renunțăm la noi înșine pentru a face pe plac. O relație sănătoasă este cea în care doi oameni maturi, care se cunosc și se acceptă fiecare pe el însuși, stau împreună pentru că pot construi ceva, pentru că sunt capabili să aducă la lumină ce e mai bun în celălalt, pentru că alături de celălalt pot deveni și mai mult din ceea ce sunt deja fiecare separat. Relațiile fericite sunt, relații între două sfere, între doi oameni întregi și compleți, nu între oameni care își caută completarea în cel de lângă ei.

Căci a iubi este însăși legea vietii. Este una dintre cele mai sublime acțiuni pe care o poate realiza o ființă umană. Iubirea poate să însoțească toate celelalte acte fundamentale ale noastre.

Dacă învățăm plini de iubire (cu pasiune) vom memora și vom înțelege mult mai ușor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe și mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forță neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor și profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime și strălucire. Gândurile care se clădesc prin iubire vor fi mai luminoase decât razele soarelui și mai pătrunzătoare decât săgețile lui Arjuna.

Toate acestea si multe altele apar atunci când iubirea este prezentă în ființa noastră.

A iubi înseamnă să te dăruiesti fără a aștepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalță și te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practic îi facem loc lui Dumnezeu însuși. Pentru ca iubirea să poată intra în noi, egoul trebuie să plece. Dacă intră egoul, iubirea pleacă. Daca pleacă egoul, intră iubirea. Egoul și Iubirea se exclud reciproc, tot așa cum finitul nu poate să se compare cu infinitul, tot așa cum întunericul nu poate fi acolo unde este lumina.

Să învățăm să iubim cu adevărat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre. Ba dimpotrivă, să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea. Par nebunești aceste cuvinte astăzi când o asemenea iubire este aproape de negăsit. N-o mai întâlnim nici în filme (nici măcar în filmele de desene animate). Dar atâta timp cât cineva o mai pomenește și își dorește din toată inima să o manifeste, mai există o speranță ca ea să renască. Iubiți-vă din toată inima pe voi înșivă și nu vă fie rușine de această iubire. Iubiți-vă așa cum sunteți dacă doriți să vă transformați. Nu așteptați să vă transformați pentru a ajunge să vă iubiți, pentru că nimic nu poate fi transformat în bine, în lipsa iubirii.

“Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți“, dar cum să-ți iubești aproapele când tu nu te iubești pe tine însuți?! Aceasta este Iubirea de care ai nevoie: Iubirea de Sine.

Deschideți-vă din ce în ce mai mult față de iubire și veți deveni din ce în ce mai fericite. Nu va trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnată sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mică importanță. Fericirea urmează pretutindeni iubirea, indiferent dacă aceasta din urmă este returnată sau nu sau dacă celălalt îți răspunde cu aceeași monedă. În aceasta constă rezultatul iubirii, în faptul că valoarea ei este intrinsecă.

 Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci vă aparține în întregime dumneavoastră. Nu contează nici pe cine iubiți: poate fi un câine, o pisică, o piatră sau un copac. Așezați-vă lângă o stâncă, cu o atitudine plină de iubire. Purtați un mic dialog. Sărutați piatra și așezați-vă pe ea. Simțiți-vă una cu ea, și dintr-o dată veți simți un val de energie dublată de o bucurie imensă. Poate că nu piatra v-a răspuns la iubirea dumneavoastră – sau poate că a făcut-o, dar acest lucru nu are nici o importanță. Cert este că iubirea dumneavoastră a generat acest val de fericire. Cine iubește este fericit.

Iubirea începe cu iubirea de sine. A fi egoistă şi a fi plin de tine sunt două lucruri diferite. Nu fi narcisistă, nu fi obsedată de tine însăţi, ci iubeşte-te firesc.  Iubirea de sine naturală este obligatorie ca să poţi iubi pe altcineva. Numai din ea se naşte iubirea pentru altcineva.  Acceptă-te, iubeşte-te, eşti creaţia lui Dumnezeu. Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebită, unică. 

Nimeni nu a mai fost ca tine şi nu va mai fi ca tine – eşti pur şi simplu unică, incomparabilă. Acceptă acest lucru, iubeşte acest lucru şi sărbătoreşte-l, şi atunci vei începe să vezi unicitatea celorlalţi, incomparabila frumuseţe a celorlalţi. Iubirea este posibilă numai atunci când există o acceptare deplină a sinelui, a celuilalt, a lumii. Acceptarea creează mediul în care creaţi iubirea, în care înfloreşte iubirea!